Istoria este scrisa de invingatori, spunea Alex Haley. Si tind sa-i dau dreptate… Altfel cum se explica ca stim atatea lucruri despre Holocaust sau despre atrocitatile comise in timpul inaintarii fortelor Axei in Uniunea Sovietica si mai nimic despre salbaticele bombardamente asupra Dresdei sau Hamburgului, despre deportarea americanilor cu origini japoneze de catre propriul stat in lagare de concentrare, despre barbariile sovietice din Europa de Est?

Daca notiunea de Holocaust insemna in antichitate o jertfa adusa zeilor, in care animalul sacrificat era ars in intregime, cred ca este si dreptul poporul german sa foloseasca acest termen atunci cand comemoreaza devastatoarele bombardamente de la Hamburg si Dresda, din primavara lui 1945…

Am sa las sa vorbeasca cateva cifre, despre cele 72 ore de groaza pe care le-au traversat nefericitii locuitori ai Dresdei (cca 650.000) si refugiatii care fugisera spre acest oras din fata tavalugului sovietic (cca 200.000):

 - au fost implicate 1299 de avioane de vanatoare si bombardament

- au fost lansate peste 4000 de tone de bombe: 2429 de tone de bombe de mare putere, respectiv 1615 tone de bombe incendiare (ceea ce, raportat la numarul locuitorilor de atunci si facand abstractie de nenumaratii refugiati da halucinanta cifra de 6 kg de bombe pe cap de om!)

- flacarile amplificate de vant si de lemnul constructiilor erau vizibile de o distanta de 200km

- aproape 90% la din oras a fost distrus: din 28.410 de imobile – cat avea Dresda inaintea bombardamentelor aliate din 1945 – au fost distruse 24.866

 - Au pierit in 2 zile de bombardament intre 25.000 si 40.000 oameni, dar numarul exact nu va putea fi stabilit niciodata cu exactitate, datorita prezentei sutelor de mii de refugiati si a temperaturilor de pana la 600 de grade care au calcinat mii de corpuri.

De ce consider ca a fost un genocid premeditat, menit sa zdrobeasca moralul populatiei civile:

 - au fost folosite excesiv bombele incendiare, care nu au o eficacitate prea mare in distrugerea echipamentului militar greu sau a cailor ferate ori a podurilor dar produc in schimb maximum de pierderi de vieti omenesti;

- Dresda nu avea niciun fel de importanta militara pentru SUA si Marea Britanie, cu atat mai mult cu cat nu era in zona lor de influenta postbelica;

- Dresda nu dispunea de aparare antiaeriana, considerandu-se adapostita de mostenirea culturala de secole ce ii adusese titulatura de ”Florenta de pe Elba”;

 - Inca de la inceput nu au fost mentionate pe lista oficiala a tintelor nici podul de cale ferata de peste Elba nici cele cateva intreprinderi civile din periferii, in schimb au fost bombardate intens zone in care civilii s-ar fi putut refugia: Parcul Central sau Gradina Zoologica.

Si pentru ca documentele timpului au intotdeauna puterea de a zugravi cel mai bine realitatea, mai jos am selectat din arhive 2 puncte de vedere: cate unul din fiecare parte a baricadei…

1) Fragmente din ordinul de lupta, prezentat de catre comandanti aviatorilor aliati inainte de atac:

 ‘’In mijlocul iernii, cu refugiati alergand spre Vest, podurile caselor reprezinta un premiu extraordinar – ele sunt adapost pentru muncitori, refugiati si trupe, dar pot gazdui si servicii administrative dislocate din alte zone.  Scopul atacului este sa lovim inamicul acolo unde se asteapta cel mai putin si sa demonstram rusilor, cand vor ajunge aici, de ce este capabil la nevoie Comandamentul de Bombardament.”

2) Marturia unei supravetuitoare (Margareth Freyer):

 ‘’Am zarit in stanga mea o femeie. O mai vad si acum inaintea ochilor si nu am sa o uit pana am sa mor. Alearga disperata in brate cu un bebelus. La un moment dat se impiedica si cade, scapand copilul in mingea de flacari…  Fug si eu si vad alti oameni in fata mea. Sunt disperati si gesticuleaza violent si apoi – spre totala mea uimire – se lasa fara vlaga la pamant (Acum stiu ca nu mai aveau oxigen). Eu continui sa alerg, prin flacari si fum, calc pe oameni, trantesc oameni si nu am in cap decat un singur gand ‘’nu vreau sa mor arsa, nu vreau sa mor arsa’’. Nu voi sti niciodata cati oameni am calcat in picioare ca sa supravietuiesc…”